Articole

Câinii și romanele horror nu se înțeleg

Îmi plac cărţile horror. Dacă ai o fantomică, o posedare, o tema cât de cât victoriană sau un monstru, am să te găsesc şi am să te citesc. Însă dragostea mea de senzaţii tari literare nu se îmbină întotdeauna armonios cu dragostea pe care i-o port patrupedului lătrător de lângă mine.

horror

Problema nu este că am impresia că al meu câine mă apără de tot ce e rău şi mă simt în siguranţă și apărată de relele lumii supranaturale după ce am citit un fragment deosebit de înfiorător. Nici pe departe. Dacă un demon i-ar aduce un os, bestia l-ar roade fericită, în timp ce ăla mi-ar rupe oasele şi m-ar face să vomit verde. Nu vreau să menţionez  (dar am s-o fac) situaţia mult mai plauzibilă în care hoţii intră în casă şi ea stă la scărpinat pe burtică.

Ok. Mă întorc la subiect: de ce cărţile horror şi câini nu se împacă.

Îmi voi baza ipoteza pe exemple. Azi noapte pe la 2 am decis că am sprâncenele mult prea stufoase şi că ar avea nevoie de o mică defrişare. Nu am stat mult pe gânduri. Mi-am descărcat cartea pe care o citeam (Hell House de Richard Matheson) în format audio (pensatul şi cititul nu se împacă) şi am trecut la treaba în baie. Era aproape linişte în casă, se auzea doar obișnuitul cor de sforăituri într-un colț al casei, al mamiferelor ce îmi umplu gospodăria. Nu avea ce să mă deranjeze. Pac un fir, pac două, miorlau de câteva ori în gând, vreo doi dumnezei şi mai, mai că terminasem şi sprâncenele şi cartea. Pe ultima sută de metri te entuziasmezi. Pe de o parte termini tortura fizică, iar in căști se dezlănțuie iadul după un preludiu mult prea lung. Poc, poc, poc se aude de undeva. Evident, am dat vina pe efectele cărții audio. Însă de-o dată o labă păroasă cu gheare ascuțite mă agață de pantaloni și se urcă pe mine. O parte din mine a murit. Am țipat de l-am trezit pe șeful de cor. Am dărâmat tot ce era pe chiuvetă. Am apucat un șervețel demachiant să mă apăr. Am început să tremur și am sărit pe toaletă. Iar când m-am uitat albită de frică în jos am văzut fața prietenoasă a câinelui meu care vroia puțină atenție.

adoptauncaine

Dar am citit la un moment dat și Exorcistul. Cartea aia după care s-a făcut un film destul de reușit cu o fetiță posedată. Pentru mine filmul este cel mai înspăimântător film de groază făcut vreodată. Știu că acum îți dai ochii peste cap. Dar știi ce? Eu l-am văzut prima data la 5 ani. Și de atunci de câte ori îl revăd lenjeria intimă mi se strânge în regiunea dorsală. Oricum, acum vreo 2 ani am decis că sunt suficient de matură să citesc cartea. Nu mai sunt un bebe mic și știu că nu există monștri sub pat decât dacă ești astmatic și aspiri rar pe acolo. Cartea e mot a mot cu filmul. Sau invers. Puțin descurajator. Dar i-am dat înainte pentru că oricum nu aveam altceva mai bun de făcut. Ei bine, știți secvența aia în care începe casa să se zguduie, după ce dulapurile pocnesc, patul se ridică, în cameră se face frig, popii invocă divinitatea pentru a salva fetița si totul e o furtună de țipete, plânsete, injurii și pocnituri de lemn? Cu alte cuvinte, vă puteți imagina construcția autorului pentru a ajunge la un anume apogeu, dacă nu ați citit cartea sau nu ați văzut măcar filmul? Ei bine, când această situație a ajuns la climax, câinele mei care era în pat cum mine a decis să se scarpine.

Desigur, astea sunt doar două povestiri. Dar gândiți-vă că bestia trebuie scoasă afară. Cum, tu muritor slab cu duhul și iubitor de horror, poți să vorbești despre longevitate atunci când după o zi de citit un roman gotic ieși cu animalul afară pe ceață iar dintr-un tufiș îți sare în față o broască? Sau când după ce aude o salvare începe să urle la lună, care întâmplător e plină?

Oricum, oricât de multe atacuri de cord mi-au pricinuit aceste două pasiuni ale mele, nu vreau să aflu cum e viața fără una dintre ele.

Articole

Aventuri imobiliare – Episodul 1: Băncile

Într-o zi cu soare și o dimineață scurtată de niște vecini care de câte ori se certau spărgeau farfurii m-am enervat și am spus:

 

-Bărbate, ne luăm casă!

-Sigur nevastă. În vreo 2 ore mă duc să sparg banca de colț și o să fac rost de bani.

-Vorbesc serios! Există în univers niște bani care ar fi pentru asta, m-am săturat să stau în cocina asta și nu vreau să mai dăm bani la agențiile imobiliare ca să ne mutăm în alt loc cu chirie.

-Ideea nu e rea, dar hai să vedem cum o punem în practică.

prima-casa

Așa au început cei mai stresanți 2 ani din viața mea, pe care, evident, vi-i voi povesti în episoadele următoare.

 

Și pentru că suntem 2 funcționari publici de mai puțin de 30 de ani, care au praf pus la ciorap, ne-am gândit că cel mai bine ar fi să ne stabilim un buget pentru investiție. Prin urmare, primul nostru pas a fost să mergem la bănci să întrebăm cât de săraci consideră ei că suntem și cam care e suma care o pot da pentru a începe un mariaj stabil și consensul cu ele. În traducere, am fost la bănci ca să cerșim bani.

 

Ca un homeless care se respectă, m-am îmbarcat frumos, m-am încălțat cu cei mai buni pantofi, m-am machiat, mi-am luat buletinul cu mine și mi-am lipit un zâmbet de tâmpă miloagă pe față. Din păcate am uitat că am părut mov. O să vedeți voi de ce este relevant. Cam asta au văzut funcționarii bancari când le-am invadat teritoriul. Învățasem și o poezioară: „Bună ziua! Mă numesc… Vreau credit pentru prima casă. Am salariul mediu pe economie și sunt angajată pe perioadă nedeterminată.”

images

Prima bancă în care am intrat am repetat cu emoție și teamă acest mic text. Intrasem în CEC Bank și mă așteptam la ce e mai rău. O tanti drăguță mă ia de mână, îmi face o simulare, îmi spune care sunt regulile și încheie cu un călduros „Sper să ne vedem atunci când găsiți casa.”

 

Cam atunci emoțiile mele s-au risipit. Mi-am dat seama că de fapt fac un serviciu băncii că iau credit prin intermediul ei, iar eu am the upper hand. Prin urmare, I’m the boss si fac ce vreau eu. Cam așa se întâmplă și cu criminalii care aparent dau drumul victimei câteva minute înainte să o ucidă.

 

Am fost apoi la ING, Banca Transilvania, BCR, BRD și încă vreo 2 bănci micuțe care m-au tratat cu respect, mi-au explicat ca unui om care nu are nici un fel de cunoștințe despre matematică sau economie cum merge treaba, m-au bătut pe spate și mi-au urat succes. Dacă ați ajuns în acest punct al articolului și nu v-ați pierdut speranța că va fi informativ,  na informație!

 

Dobânda la creditul prima casă este fixă stabilită de lege (2% parcă) plus ROBOR (Dă-i Doamne sănătate lui Isărescu ca să-l țină mic pentru următorii 30 de ani!). Acum 2 ani însă, băncile aveau un maxim de dobândă stabilit prin lege și se jucau cât mai aproape de acesta fără să uite că românul s-a născut cercetător de piață. De asemenea, există avantaje și dezavantaje legate de plata în avans al creditului în funcție de bancă. Dar dacă vreți să fiți cu adevărați informați, duceți-vă la bancă. Ăia știu mai bine.

credit-bancar

Revenim la povestea mea. Am ajuns la Bancpost. La sucursala la care am fost eu, Bancpost-ul este pe 2 etaje, că deh, au mult trafic și nu vor să se calce clienții în picioare. La intrare în bancă mă întâmpină portarul.

 

-Ce faceți domnișoară aici?

-Vreau să vorbesc cu cineva despre creditul prima casă. Zic eu hotărâtă să termin odată și să mă duc acasă să, văd ce opțiune aleg.

-Dar trebuie să fiți angajată, îmi zice paznicul enervat.

-Sunt angajată, stați liniștit.

-Dar cine v-a angajat cu părul acela?

 

M-a blocat. Eram obosită, ușor plictisită și îngrijorată că nici nu știu cum e să trăiesc 30 de ani, ce să mai spun de plătirea unui credit atât de lung. Așa că l-am mai întrebat enervată unde îl găsesc pe tăntălăul plătit să îmi răspundă la întrebări. Mă trimite la primul birou pe stânga (să zicem).

 

În primul birou pe stânga găsesc un tinerel zâmbitor și mă relaxez instant. Îi spun de ce sunt  acolo și el începe să îmi povestească de creditele pentru IMM-uri. Încerc să îl opresc, dar el insistă. M-am gândit că poate au o politică din aia tip call center în care insistă să îți spună toate ofertele deși tu ai sunat la numărul de deconectare pentru servicii. Termină cu un umf! Prezentarea și repet că am venit pentru prima casă. Se uită la mine surprins, îmi spune că se ocupă de IMM-uri și că mă poate ajuta colega. Merg la colega, spun povestioara și ea îmi prezintă oferta de credite de nevoie personale.

 

-Doamnă, am venit pentru creditul prima casă.

-Dar o să aveți nevoie și de un credit de nevoi personale, nu?

-Sper să nu se ajungă la asta.

-Eu nu mă ocup de creditul prima casă, ci colega mea. Dar sigur o să ne vedem mai încolo, că nu reușiți să luați nimic fără credit ne nevoi personale, vă spun eu.

 

De ce m-am dus și la a treia colegă, numai Dumnezeu știe. Dar dacă nu implicăm divinitatea, motivul e simplu: sunt proastă.

 

Ajung la cea de-a treia angajată Bancpost și îi spun că vreau un credit prima casă.

 

-Sunteți sigură?

 

Ce fel de încercare inițiatică mai e și asta? Nuuuu, am stat ca Prâslea de vorbă cu colegii tăi ca să mă întrebi dacă sunt sigură! Vrei să merg pe cărbuni arși ca să îți dovedesc?

 

Evident, eram puțin enervată. Tipa de la bancă a simțit asta și a trecut la treabă. Îi spun numele, prenumele, unde lucrez, ce tip de contract am și cât câștig pe lună. De dragul discuției, spun că am cam 2500 de lei pe lună salariu. Cât menționez cât câștig, câtăreața-de-țambal-la-nervii-mei de înverzește.

 

-Doamnă, realizați că nu puteți trăi cu suma asta pe lună?

 

Asta urlu și eu de câte ori iau salariu, dar cumva supraviețuiesc și plătesc și chirie. Ce-i drept, sunt 2 venituri în gospodărie, dar nu o privea pe ea chestia asta.

 

-Două milioane jumătate pe lună în bani vechi nu vă susțin pentru nici un fel de credit. Nici nu știu cum trăiți cu banii ăștia.

avneturi-imobiliare

Mind.Blown! Puf! Mi-a ieșit fum pe urechi. Am văzut negru în fața ochilor, am început să tremur și m-am găsit serios să o tai pe globul ocular cu o hârtie pe care o țineam în mână.

 

Nu i-am mai spus care e diferența între 2500 și 250 de lei (2250 mai exact). Am plecat. Dar pe scări m-a întâmpinat portarul zâmbăreț.

 

-Lăsați doamnă, că o să vă găsiți ceva serios de muncă și atunci or să vă dea creditul, că asta e bancă sănătoasă.

 

Ok, dacă cap de pulan zice că e bancă serioasă și eficientă, eu ar trebui să îl cred.

 

Oricum, experiența cu băncile a fost una light pe lângă aventurile pe care le-am avut după cu găsirea unei case.

Articole

Bob Dylan a acceptat în sfârșit Nobelul, iar eu mă bucur

Dacă în ultima lună ai renunțat la social media și la presă, afli acum că Bob Dylan este laureatul premiului Nobel pentru literatură. Dacă nu ai ieșit acum ceva timp din grotă, știi că ieri, după multe încercări ale comitetului Nobel de a-l face pe Dylan să accepte, acesta în sfârșit a îmbrățișat statutul de nou câștigător al prestigiosului premiu.

 giphy

Însă premiul de anul acesta a stârnit foarte multe remarci de genul „Muzica lui e Ok, însă nu mai erau și alți scriitori” sau „Va fi un premiu Nobel pe care lumea îl va uita în scurt timp, cum a fost Nobelul pentru pace a lui Obama.” și vehementul „Serios?! Nici nu e scriitor!”

Prea puțini, însă, au discutat despre poezia lui Dylan, frumos încununată de o coloană sonoră.  Părintele lui „Mister Tamburine Man”, „Blowin in the Wind” sau „Like a Rolling Stone” a sris poezie relevantă pentru orice generație, chiar dacă acceptăm asta cu greu. Majoritatea pieselor lui sunt despre incapacitatea tinerilor de a-și găsi locul într-o societate cu idei îmbătrânite și pentru care contează din ce în ce mai mult de au făcut generațiile trecute, fără să se dea o șansă celor care sunt acum la început de drum.

Având în vedere că pentru noi, cei tineri, muzica înseamnă auto-tune și 3-4 cuvinte repetate timp de 3-4 minute, înțeleg de ce ne este greu să acceptăm poezia lui Dylan. Prea mulți din generația noastră, din păcate, nu mai ascultă versurile, ci doar un beat repetitiv sau refrenul rimat. Astfel, versurile încărcate de subînțeles sunt trecute mult prea ușor cu vederea.

În plus, nici un reprezentant al generației Beat nu a fost remarcat de comisia Nobel pentru literatură. Iar ceilalți Beats, Jack Kerouac ( On the Road), William S. Burroughs (Naked Lunch) și Alen Ginsberg (Howl), din nefericire, sunt morți.  Vorbesc de această generație pentru că au un loc special în literatură. Ei au vorbit cu nonșalanță despre partea întunecată a capitalismului, au militat împotriva războiului și au abordat cu nonșalanță clivajul între generații alimentată de lipsa de conformism a celor tineri. Da, se poate spune că a câștigat pentru simplul fapt că este în viață, însă ar fi doar o remarcă superficială.

 dylan

Ca societate suntem exact în punctul din anii 70. Avem și noi parte de o revoluție sexuală, de una a genurilor, având în vedere că se discută din ce în ce mai mult despre egalitatea dintre genuri dar și de teme precum violul sau violența, care până acum erau cumva ascunse sub preș și aduse la suprafață numai de ziua femeii. Simțim murmurii războiului, chiar dacă oficial nu a început niciunul. Și trăim o revoluție, cea a tehnologiei, care ne schimbă pe zi ce trece stilul de viață. rin urmare, merităm ca un hipiot să câștige Nobelul pentru literatură, pentru că ne arat subtil că la un moment dat, în istorie, și alții au trecut prin ceea ce cunoaștem noi ca fiind realitatea actuală.

Poezia nu trebuie să fie nesuferită și greoaie. Iar exact acest lucru ne arată noul Nobel pentru literatură. Versurile lui Dylan abordează teme sociale, filosofice și religioase, însă are păcatul (cel puțin așa este văzut de snobi) că are o formă plăcută.

Acum este momentul perfect să ne revizuim așteptările de la poezie și literatură în general. Ar trebui să ieșim din dogma literaturii învățate la școală și să acceptăm poezia ca un stil de viață  nu neapărat ca o formă rimată de transpunere a unei idei.

Articole

Dileme ale cititorului: e-reader sau hârtie

Dacă majoritatea timpului liber ți-l petreci citind ti-ai pus măcar o dată întrebarea dacă ar trebui sau nu să cumperi un e-reader. E o dilemă legitimă pentru cititorii în serie. Te ridici din fotoliul tău preferat ca să cumperi o carte sau dai un click și îți ajunge pe device? Dar să merită să dai orele petrecute în librării după cărți pe confort? Părerile sunt împărțite.

kindle

Eu am un e-reader, Baby, de vreo 3-4 ani. L-am cumpărat atunci când am ajuns la Dansul Dragonilor (da, citeam seria Cântec de Gheață și Foc) care are peste 1000 de pagini și copertă cartonată, cu alte cuvinte, are aproximativ o tonă. Și atunci m-am gândit serios cum o să port după mine cartea asta într-o geantă care deja o greutate comparabilă cu a mea. Și chiar dacă nu era tocmai necesar să o car după mine, cumva trebuia să o țin deschisă ca să o citesc. Am cumpărat cartea, dat tot atunci am dat comandă de un e-book reader pe care de altfel îl am și acum.

Cred că singurul defect pe care îl are Baby, e-reader-ul meu este lipsa de personalitate. Fiecare carte are propria personalitate, dată de copertă, de font-uri, antetul paginilor, mirosul cărții noi, iar un e-reader te privează de toate aceste mici plăceri care îți creează o experiență unică cu fiecare carte citită.

Pe de altă parte, un e-reader are și foarte multe avantaje. În primul rând e mic și poate stoca foarte multe cărți. Tehnologia a ajuns atât de departe încât poți să îl porți chiar într-o geantă mini fără nicio problemă. De asemenea, atunci când citești cărți cu foarte multe pagini nu îți obosesc mâinile. Iar atunci când pleci în vacanță bagajul nu mai are câteva zeci de kilograme din cauza cărților. În plus, poți trece de la o carte la alta fără să depui foarte mare efort pentru că deja le ai stocate în device.

Un alt avantaj major este accesibilitatea. Este adevărat că magazinele online de cărți sunt destul de prompte cu livrările. Însă dacă ai chef să citești o anumită carte la 2 dimineața, speranțele tale se cam duc. E-book-urile pe de alt parte, ajung instant, indiferent de oră.

Un alt element, de multe ori omis de comentarii, este prețul cărților electronice, care evident sunt mai ieftine decât cele paperback. E logic, prețul hârtiei este scos din ecuație.

Însă mai există un motiv pentru care se merită să investești într-un e-reader, iar cu asta cred că mulți dintre voi rezonați. În România vin foarte greu cărțile. Fie că vorbim despre comenzile care vin afară fie că vorbim despre traducerile lor. Însă eu aș vrea să abordez a doua problemă. Editurile traduc numai o parte dintr-o serie și cu restul te lasă în aer. Mi s-a întâmplat asta cu Malazan Book of the Fallen, cu Wheel of Time și nenumărate serii urban fantasy. De exemplu la Malazan au tradus primele 3 volume și nu se mai aude nimic de restul, la Wheel of Time primele 6 iar restul a trebuit să le comand în engleză. Ca să nu mai vorbesc de momentul în care goodreads îți spune că un anume autor a publicat a șasea carte dintr-o serie și la noi abia apare a doua.

carte-vs-e-reader

De faptul că pot comanda cărți oricând și ajung instant la mine m-am bucurat cel mai mult de când îl am pe Baby. Asta nu înseamnă că am renunțat la cărțile de hârtie. Nuuuu! În continuare o dată la 6 luni trimit la țară cărțile pe care le-am citit ca să fac loc altora noi în bibliotecă. Pur și simplu am învățat să alternez cărțile cu e-book-urile.

De fapt, experiența personală mi-a arătat că prea iubitele cărți clasice din hârtie nu vor dispărea niciodată. Da, poate nu se mai publică la fel de multe, dar nici nu vom mai avea cimitire de cărți necumpărate. De asemenea, nici nu vor mai fi date uitării odată ce nu le mai poți găsi în formă fizică pe piață. Dar întotdeauna o carte fizică îți va oferi acea experiență unică pe care un device nu o va face.

Nu pot să spun că aș renunța la e-reader, pe de altă parte, nici fără cărțile paperback nu cred că aș avea o viață foarte colorată.

Articole

La ce sunt buni prietenii?

Cu siguranță cu toții avem o idee romanțată despre prietenie. Fie că vorbim de sprijin necondiționat sau de dragoste sau pur și simplu de o altă persoană cu care împarți aceleași interese și cu care îți face plăcere să discuți, știm cam ce vrem de la un acel cineva și ce așteptări avem.

Pentru mine această relație se bazează în primul rând pe capacitatea acelei persoane de a mă asculta. Da, uneori bat câmpii, uneori spun prostii, dar întotdeauna  mi-am dorit oameni lângă mine cineva care să știe să asculte. Tu poți să faci asta Prietene?

Nu, nu m-am așteptat niciodată la ajutorul tău necondiționat. Pentru că nu am nevoie de îngrijire continuă. Dar am crezut că atunci când vei vedea că nu pot scoate capul de acolo unde sunt, măcar îmi vei fi alături și nu te vei uita în altă parte făcându-te că nu vezi, nu auzi și nu cunoști.

Pentru că în realitate relația noastră este o sumă de experiențe trăite împreună. Îți amintești când ne-am urcat în trenul greșit și ne-am trezit la Brașov, nu în Constanța? Sau atunci când mâncam din același pachet de tăiței instant? Sau când ne petreceam ore, zile, luni dezbătând aceeași problemă existențială atât de importantă pentru noi și trecută cu vederea de restul lumii? Alea au rămas, cumva, în urmă…

Acum și tu ești tot o idee care începe să fie trecută cu vederea. Pentru că am crescut, am luat-o pe drumuri diferite și ai uitat că de la aceeași cană de cafea cu iaurt și covrigi am plecat. Undeva între noi au intervenit probleme, orgolii și dorința de a fi mai bun decât celălalt.

Dar vezi tu Prietene, ai uitat ce era important. Nu mai ai pe nimeni lângă tine căruia să te plângi de toate problemele pe care nimănui nu le poți spune. Așa cum nu mai ai nici acea persoană cu care să vorbești ore, zile, luni despre orice. Pentru că atunci când acea persoană a avut nevoie de tine, tu i-ai întors spatele și te-ai făcut că nu auzi.

Până la urmă ce e prietenia? În situația asta nu este o relație bazată pe simpatie, stimă și respect. Este doar un schimb de servicii unilateral și condiționat de momentul în care cealaltă persoană își dă seama că nu se merită să mai investească, pentru că finalitatea nu este împlinirea ambelor părți.

Dar nu-i nimic. Cu toții vrem să trăim într-o lume perfectă așa că acceptăm și acest tip de relații numai pentru a avea numere și iluzia că cineva va fi acolo pentru tine. Și uneori, da uneori îți dai seama că poți să trăiești și fără. Iar atunci lumea ta va fi mai mică, dar cu siguranță mai fericită.

Articole

Stagii de depistare a unei boli la câini

Dacă ești prosesor de patruped flocos care în general latră știi că odată ce a venit vara vreo saptămână trebuie să îi îndeși animalului cu forța mâncarea pe gât. Dacă ești posesor crizat de animal lățos care în loc să latre numai mârâie atunci când îi perturbi zen-ul, atunci viața ta nu e tocmai roz. Ei bine, atunci când observi că Azorel parcă n-a mâncat de 3 zile deja o iei razna.

 

Deci, observi că Azorel parcă e apatic. Evident, dacă are 16 ani și numai doarme nu poți tocmai să faci diferența între apatie sau „om prost dacă mă trezești o să te omor atunci când dormi”. Nu contează, știi tu. O simți. Și parcă te sperii puțin. Dar parcă Animalos nici n-a mâncat de vreo 3 zile. Ei, atunci te cuprinde PANICA. Și în loc să îl duci la veterinar ca un individ responsabil ce ești, te apuci să îi faci câinelui chestii de capul tău.

 

Îi palpezi burtica. Parcă e cam tare. Apeși tu mai tare ca să simți dacă e ceva neînregulă cu cățelușul. Aoleu!!! A ieșit ceva umed din câine! Oare a vomat? A vomat!!! Ce fac? Ce fac? Decizi că cel mai bine ar fi să te speli și apoi să îl duci la medic. În baie realizezi că lichidul e galben. Dap, nu l-ai dus în dimineața asta afară.

 

Te întorci la câine și vezi că doarme liniștit. Îi zici să iasă afară. Câinele se uită la tine cu sictir. Nu mai vrea afară. Dar el vrea întotdeauna să meargă afară dimineața. De ce nu vrea să meargă afară? Cauți pe google de ce nu vrea să iasă Azorel la pipi. Google nu știe că Azorel tocmai s-a ușurat pe tine așa că îți arată o serie de site-uri cu boli care mai de care mai grave. Gata! Azorel are cancer de prostată. Azorel e fetiță. Deci… Aaaaa, a făcut azi pipi. Pe mine! Jigodia dracu!

 

Dar nu poți să stai supărat pe cățelul tău frumos și deștept. Cine e mic acolo? Cine e mic acolo? Azorel e mic acolo. Vrea Azorel mâncare? Și îi bagi o linguriță cu mâncare de câine pe gât. Bineînțeles câinele o scuipă și fuge, se ascunde după dulap. Dar hai să fim serioși, dacă pe tine te-ar trezi cineva ca să îți bage mâncare pe gât, n-ai fugi mâncând pământul?

 

Te lași păgubaș și întrebi expertul: pe google. Care sunt simptomele? Nu face pipi și nu mănâncă. A, pipi a făcut, deci nu mănâncă. Doctorul expert îți spune că are niște probleme cu stomacul cel mai probabil că de aia nu mănâncă. Poate e colită. Dar nu face diaree. Știi asta că doar tu îl ștergi la cur. Deci e salmonela. Sigur e salmonela. Gata! Azorel o să moară în chinuri groaznice. Nu există tratament. Te deprimi.

 

Într-un final te obișnuiești cu ideea că o să moară și îl duci la veterinar. Că poate știu ăia ce să îi facă. Veterinarul îți spune că nu are decât o indigestie probabil din cauza mâncării condimentate.

 

Îți mai aduci aminte când erai tu fericit că al tău cățel este multicultural și mănâncă mâncare tailandeză? Ce mândru erai de el! Iote că te-a mușcat de cur acu. Partea bună este că Azorel o să mai trăiască să te mai joci de-a doctoru cu el.

 

La final, vi-l arăt și pe Azorel care vrea doar să fie lăsat în pace.

 

2012-04-30 04.24.24

Articole

Cum devii femeie?

La o simplă căutare google primele rezultate sunt despre cum să fii femeie pentru bărbatul din viața ta, sau ce fel de femei le plac bărbaților, sau cum să te integrezi social.  Totuși în primele căutări nu găsești mai nimic de substanță despre ce înseamnă să fii femeie și cum devii una.

 

Ce-i drept e ușor să îți dai seama că ești femeie: au părțile biologice necesare. E clar. Ești posesoare de vagin, ești femeie. Totuși, de la realizarea că ai părțile necesare până la integrarea în societate ca femeie e un drum lung.

 

„Femeile sunt puternice dar sensibile”, „femeile sunt frumoase, dar doar dacă au 90-60-90 și peste 1,70 înălțime” „femeile sunt egale bărbaților dar ele trebuie să aibă grijă de familie”, „femeile trebuie să se ocupe de estetic pentru că ele sunt sexul frumos”, sunt sintagme întâlnite des în societate.

 

Prin urmare, cum devii femeia pe care societatea o dorește? Ei bine, nu devii niciodată femeia perfect acceptabilă din punct de vedere social. De fapt știți care e chestia? Nici nu trebuie. Posesoare de vagin. Remember? Nu trebuie să devii femeie. Ești deja una.

 

Ce-i drept trebuie să treci prin perioada în care urăști faptul că te-ai născut femeie. Te dezvolți dubios, deodată îți crește păr peste tot și nu știi ce să faci cu el, treci de la hainele de copii care sunt drăgălașe la hainele de oameni maturi care ori nu sunt adecvate, ori sunt prea îmbătrânite, ba îți scot în evidență nu știu ce, ba ești disproporționată, ba… Dar hai să fim serioase! Toată lumea se dezvoltă anapoda, toate suntem păroase și toate nu avem cu ce ne îmbrăca niciodată. Nu e o tragedie personală, e una colectivă.

 

Apoi intră în viața ta făt frumos, care bineînțeles este un bad boy. Și cam te tratează de căcat dar stai cu el pentru că e cool. Și iar îți blestemi soarta că ești sexul slab. Dar te conformezi pentru că așa trebuie să fie o femeie.

 

No bine, mai crești. Și pleci de la părinți și vezi cum funcționează lumea de fapt. Ai învățat cum să disimulezi că ești femeie. Totuși lumea nu se învârte în jurul conceptului tău de a fi femeie. Nu contează chiar așa de mult ce ai pe tine, iar feți frumoși sunt pe toate drumurile.

 

Așa că începi să te descoperi. Iei lecții de dans, citești, cauți cercuri de oameni care par să fi găsit răspunsurile la tot. Nu contează că acum tot nu știi să dansezi, tot nu ai citit tot și nu ai găsit niciun răspuns. Contează ce ai devenit: tu.

 

Desigur, bagajul îndoctrinărilor sociale nu moare niciodată. Tot vrei să fii mai frumoasă, așa că în fiecare lună îți spargi salariul în magazinele de cosmetice, vrei sâni mai mari, îi strangulezi pe ai tăi, indiferent de mărime, în sutiene push up, crezi că ar trebui să fii mai slabă așa că te apuci de zeci de diete pe care nu le duci până la capăt pentru că îți plac prea mult cartofii prăjiți, carnea și dulciurile.

 

Iar într-un punct în care te doare spatele, machiajul e scurs și te uiți cu jind la friptura celui din fața ta atunci când tu ai comandat o salată spui dă-le dracu pe toate! Sunt deșteaptă, frumoasă, inteligentă, spirituală, sănătoasă, sunt înconjurată de oameni care mă iubesc, de ce mama dracului trebuie să arăt ca o păpușă gonflabilă?

 

Exact asta e. Nu trebuie să fii așa cum societatea îți dictează. Ești acceptată atunci când ai mâinile mai lungi decât restul corpului, atunci când te miorlăi, atunci când nu ai habar cine e președintele Gabonului, atunci când coșurile și cearcănele sunt mai multe și mai adânci decât ți-ai dori, ești iubită și-n capot pătat de ulei și cu păr pe picioare. Prin urmare nu trebuie să arăți într-un fel și nu trebuie să te comporți într-un fel.

 

Ești femeie, indiferent de aspect, de comportament, sau de status. Nu ești un concept social, ești un om în jurul căruia se dezvoltă constructele sociale.